Formatori

Mentori și modele pentru copilul de 6-12 ani

Pentru că suntem conștienți de importanța mentorilor și modelelor în viața unui copil, ne-am propus să aflăm mai multe informații despre acest subiect delicat din partea unui specialist. Astfel, doamna psihoterapeut Claudia Puscaru din cadrul Clinicii de psihologie și psihoterapie Oana Nicolau ne-a răspuns punctual la toate întrebările ce au ca scop principal informarea părinților și a adulților interesați de subiectul dezvoltării socio-emoționale al copiilor. 

  1. Cum influențează de fapt un model sau mentor copiii?

Copiii de 6-12 ani (copilăria mijlocie)  încep să îşi contureze mai clar imaginea de sine ce va influenţa stima de sine, iar încrederea în sine a copilului se construieşte prin susţinerea acestuia în gestionarea activităţilor şcolare şi prin aprecierea  sarcinilor bine făcute. Modelarea activităţilor copilului se face nu doar prin cerinţe şi explicaţii, ci şi prin exemplul pe care părinţii îl oferă – părinţii care sunt preocupaţi de dezvoltarea lor continuă vor genera acelaşi tip de comportamente şi la copil.

Modelele parentale sunt imitate de copii şi reproduse de aceştia – exprimarea verbală, deschisă, a propriilor emoţii şi reacţii de către părinţi le poate fi foarte utilă copiilor în procesul de dezvoltare. Uneori un comportament poate fi învăţat doar prin observarea altor persoane, mai exact a acelor persoane care pentru copil reprezintă un model de urmat; copilul observă şi înţelege care este legătura directă dintre acel comportament şi consecinţele care urmează – aceasta fiind o formă de învăţare pe care Albert Bandura a numit-o “învăţare vicariantă”.

Dacă modelul, mentorul, din preajma copilului va face mereu apel la valorile morale, le va aplica în viaţa lui, atunci va ajuta copilul să înţeleagă, să şi le formeze pe ale sale; acesta va învăţa treptat să acţioneze adecvat în situaţiile sociale, să îşi dezvolte empatia şi comportamentele prosociale.

Copiii vor aprecia şi urma exemplul părinţilor sau profesorilor care vor aborda un stil constructiv de a rezolva diverse situaţii sau conflicte. Ei vor înţelege mai uşor nevoia de reguli şi standarde şi îşi vor consolida stima de sine.

  1. Cel mai adesea copiii au menționat părinții sau profesorii drept modele. La ce trebuie familia și educatorii să fie atenți având în vedere că influențează destine?

E recomandat ca părinţii să fie atenţi la cerinţele pe care le impun copiilor, pentru că e bine ca acestea să fie în acord cu nevoile, dorinţele şi capacităţile copilului. Adulţii din preajma copilului ar fi ideal să îi ofere repere şi resurse care să susţină progresele copilului şi să îl ajute să găsească singur drumul spre propria dezvoltare. E mult mai important ca un copil să înveţe de la începutul drumului său în viaţă să se preţuiască, să îşi conştientizeze propria valoare. Prin a acorda atenţie valorii personale a copilului ca fiinţă umană cu individualitate unică, părinţii şi educatorii vor contribui foarte mult la dezvoltarea lui educaţională, deoarece oglindirea valorii personale a copilului se află în principal în mâinile părinţilor. Mesajele pe care copiii le primesc de la cei din preajma lor pe care îi percep ca modele şi mentori, dacă sunt negative, le pot submina, deforma sau chiar distruge percepţia de sine pozitivă. Ei au nevoie, pentru o dezvoltare armonioasă, de un sentiment de siguranţă şi acceptare necondiţionată, ce nu le poate fi oferit decât de familia în care cresc. Recunoaşterea efortului pe care copilul îl depune pentru a-şi îndeplini sarcinile zilnice, măreşte competenţa copilului. Dacă părinţii, familia, educatorii îi arată copilului că fiecare efort al său este o realizare, în afara faptului că ajută copilul să-şi descopere ambiţiile, talentele, aspiraţiile sale, oferă şi un model de relaţionare sănătoasă, model ce va fi replicat de copil în grupurile sale de apartenenţă (şcoală, grădiniţă). Prin oferirea de feedback cu privire la comportamentul lor, copiii pot fi ajutaţi să îşi formeze standarde de evaluare a acţiunilor lor, încep să îşi dezvolte sentimentul eficacităţii personale şi devin mai selectivi în a-şi alege modelele sau mentorii care sunt un exemplu pentru standardele lor.

Utilizarea conceptelor de “greşeală” sau “eşec” este mai bine să fie transformate în prilejuri de a învăţa, în lecţii şi concluzii utile pentru viitoarele acţiuni ale copilului. Pedeapsa nu întotdeauna are efectele scontate – aceea de a stopa un comportament indezirabil, iar la vârsta copilăriei mijlocii poate genera opoziţionism, cunoscut fiind faptul că un copil va testa limitele între care are voie să se exprime. Părinţii şi educatorii îi oferă copilului un model de comportament prin însuşi modul în care gestionează “greşelile” acestuia – copilul va încerca să rezolve singur viitoarele probleme exact aşa cum a văzut la părinţii sau profesorii săi.

Familia şi educatorii ar fi bine să aibă în vedere o evaluare a copilului, mai bine spus o evaluare a  calităţilor şi punctelor forte ale copilului  – calităţi  pe care le recunosc ca trăsături de personalitate care îl vor ajuta să obţină succesul, de exemplu – determinarea, ambiţia, dorinţa de a lucra pentru ceea ce îi place, spiritul corectitudinii şi al colegialităţii, sau abilităţi fizice, sportive. Identificarea acestora, împeună cu copilul, îl va ajuta să îşi dezvolte o imagine de sine puternică, să aibă încredere sporită în abilităţile sale şi să înveţe să îşi aprecieze valoarea personală. Apoi, încurajându-l, va crede în abilităţile sale ce îi vor fi suport pentru a deveni ceea ce îşi va dori.

Psihologul rus Lev Vîgotski foloseşte în teoria sa socio-culturală termenul de – zonă de dezvoltare proximă – zonă în care copiii pot să efectueze singuri o anumită sarcină, dar totuşi nu reuşesc, însă dacă primesc îndrumările potrivite, sprijinul potrivit, copiii vor reuşi să depăşească această zonă cu succes, învăţând în acelaşi timp să îşi asume responsabilitatea pentru acţiunile lor.

  1. Există o legătură între motivație și existența unui model în viața unui copil? 

O dorinţă nu este întotdeauna suficientă pentru a atinge un obiectiv, iar un copil va avea nevoie de modele pentru a-şi spori motivaţia de a-şi îndeplini visele. Observând, studiind sau chiar imitând paşii pe care un mentor i-a făcut pentru a-şi împlini dorinţele, copilul poate deveni mai motivat, dar poate cel mai important lucru este că va înţelege legătura directă dintre dorinţă-motivaţie şi efortul – de a obţine ceea ce îţi doreşti.

Prin existenţa unui model în viaţa copilului, acesta va putea anticipa recompensele pe care le va obţine şi el la rândul său dacă se va concentra şi va munci pentru ceea ce îşi doreşte.

Identificându-se cu un mentor, copilul îşi va contura imaginea de sine, îşi va clarifica acţiunile pe care să le facă, va fi stimulat să înveţe în permanenţă despre zona lui de interes. Motivaţia copilului va trece din zona extrinsecă (obţinerea unei recompense sau evitarea unei pedepese), în zona intrinsecă (acţiuni voluntare în strânsă legătură cu imaginea de sine). Mentorul are sarcina de a ajuta copilul să observe dacă are potenţialul de a atinge anumite vise, va sublinia cantitatea de efort pe care va trebui să o depună pentru asta şi abilităţile pe care trebuie să şi le dezvolte sau îmbunătăţească. Paşii mici, reuşitele mici, sunt elemente decisive pentru a stimula motivaţia unui copil.

Susţinerea, dar şi oferirea de exemple personale despre cum au fost depăşite anumite obstacole sunt esenţiale pentru dezvoltarea copilului, pentru a-l învăţa şi îndruma cum să îşi gestioneze singur programul, activităţile, emoţiile şi comportamentele. Atitudinea de a crede în sine şi de a-şi depăşi limitele este ceva ce trebuie dezvoltat şi susţinut, dar evident cu realism, înţelegere şi blândeţe, prin colaborare şi prin dezvoltarea responsabilităţii pentru sine.

De asemenea, poate o idee importantă pe care un copil o observă la mentorul său şi care trebuie evidenţiată, este aceea de angajament – adică determinare  şi dedicare într-un singur cuvânt. Motivaţia de a-şi atinge un vis, dar şi angajamentul de a rămâne pe calea spre succes – sunt elemente pe care copilul le apreciază la modelul pe care îl admiră.

  1. Cum îi putem ajuta pe copii să aleagă între modelele pozitive și cele negative? 

Pe parcursul copilăriei mijlocii pentru copii este foarte important mediul familial în care cresc şi se dezvoltă, dar spre vârsta de 11-12 ani încep să devină importante şi grupurile de prieteni sau alte persoane pe care copiii le apreciază ca modele pentru ei. De asemenea începe să apară gândirea morală, mai flexibilă. Jean Piaget (în 1932) a postulat că raţionamentul moral al copiilor de dezvoltă în 3 stadii:

  • Supunerea rigidă faţă de autoritate (aprox. de la 2 la 7 ani)
  • Flexibilitatea în creştere (de la 7 la 11 ani) – caracterizat prin formarea propriului simţ al dreptăţii bazat pe tratamentul egal pentru toţi
  • Raţionamentul moral, autonomia morală (aprox. 11-12ani) – copilul începe să înţeleagă ce se întâmplă în jurul său, solicită cooperare şi democraţie, ia în calcul intenţia şi circumstanţele specifice.

Modelele parentale de comportament sunt imitate de copii şi vor fi reproduse în grupurile de copii de aceeaşi vârstă. Părinţii implicaţi în dezvoltarea copilului şi atenţi la reacţiile sale, pot observa cu uşurinţă şi onestitate dacă un comportament al lor neadecvat este repetat de copil. Ei pot explica cu onestitate şi argumente dacă acel model este unul pozitiv sau în ce măsură a fost doar o situaţie specială şi că nu este un model pozitiv de urmat.

Copiii încep să îşi dorească să aparţină grupurilor de aceeaşi vârstă, să interacţioneze cu aceştia, acolo îşi dezvoltă abilităţi de comunicare şi socializare, învaţă să coopereze. Uneori, dorinţa de a aparţine unui grup cu care copilul se identifică, îl poate determina pe acesta să adopte stiluri şi comportamente ce pot fi nesănătoase pentru el. O relaţie bună cu un părinte care înţelege această etapă şi ştie să pună limite sănătoase, îl poate ajuta pe copil să aleagă pentru el ceea ce este în acord cu valoarea lui personală ca fiinţă umană unică. Adeseori părinţii sociabili au copii sociabili, la fel cum părinţii ostili au copii ostili.

Comunicarea bazată pe încredere şi respect reciproc între părinţi şi copii, fără a ridiculiza modelele pe care copilul şi le alege din alte grupuri, pasiunile sale, poate ajuta la o direcţionare spre binele copilului. Flexibilitatea părinţilor devine un model pentru copil, care va învăţa reciprocitatea sănătoasă şi va fi deschis la sugestiile părinţilor, înţelegând că aceştia sunt de cele mai multe ori bine intenţionaţi.

 

Interviu realizat cu doamna psihoterapeut Claudia Puscaru în cadrul Clinicii de psihologie și psihoterapie Oana Nicolau!