Autor: Ioana Ioniță, profesor
Unul dintre motivele pentru care am ales inițial o școală privată a fost și acela de a evita, pe cât posibil, compromisurile și ”micile atenții” – practici, din păcate, adânc înrădăcinate în sistemul românesc de învățământ. Mutarea la o școala de stat din provincie a adus și surpriza plăcută de a ni se spune ferm, din prima zi, că nu există fondul clasei.
Ne considerăm norocoși, pentru că a fi părinte de elev în România este aproape întotdeauna frustrant și epuizant. Totul începe prin căutarea febrilă a școlii ”bune”, în funcție de propriile criterii – școală ”cu rezultate” la examene sau recomandată de prieteni sau aflată într-un cartier ”potrivit”. Urmează apoi nebunia vizelor de flotant pentru a putea înscrie copilul la școala dorită. Adesea, pentru asta e nevoie să ajungi și-n biroul directorului cu o ”mică atenție” pentru că de dragul copilului suntem dispuși la multe compromisuri. Nu mai contează distanța mare, nu mai contează traficul și programul obositor pe care îl va avea nu doar cel mic, ci întreaga familie. Te gândești optimist că vor apărea soluții, că nu e o tragedie să vă treziți cu toții mai devreme cu o oră, că timpul petrecut în mașină poate fi valorificat oricând prin repetarea lecțiilor cu copilul.
Desigur, școala bună nu reprezintă și garanția unei învățătoare bune. Aici, fie te lași în voia norocului, fie apelezi la alte cunoștințe și recomandări, mai treci o dată prin biroul directorului și pe la Doamna ca să te asiguri că sari niște locuri pe lista lungă de așteptare. Scopul scuză mijloacele când miza pare a fi viitorul celui mic. În final, victorie! Copilul este în clasa cea mai bună, la învățătoarea cea mai bună, din școala cea mai bună. Te feliciți și răsufli ușurat. Misiune îndeplinită.
Ei bine, te-nșeli amarnic. Cu prima zi din clasa pregătitoare intri într-un univers pe care nu-l bănuiai și pentru care nimic nu te-a pregătit de fapt. Cerințele (financiare, mai ales) sunt din ce în ce mai mari și nu se rezumă, așa cum poate te așteptai, doar la rechizite, manuale și auxiliare. Am întâlnit părinți cărora li s-au cerut bani pentru mobilier complet, taxă de închiriere imprimantă (!!!), laptop pentru Doamna, consumabile pentru curățenie și așa mai departe. Nu cred în expresia ”învățământ sărac” și nici în falsa compasiune. Sunt bani în școli, dar sunt cheltuiți prost, pot fi obținute fonduri, dar e nevoie de puțină implicare și bună-credință (și e absolută nevoie de acea faimoasă depolitizare care să promoveze oameni capabili în funcții de conducere). Însă de ce să schimbăm ceva ce funcționează foarte bine datorită (sau din cauza) generozității părinților? Legale-ilegale, fondul clasei și al școlii sunt o realitate și sunt acceptate tacit de părinții care vor să obțină bunăvoința profesorilor, de părinții care nu au curaj, timp sau energie să se împotrivească grupului, de părinții pragmatici care știu că lumea nu se va schimba cu ei și atunci renunță la orice luptă chiar înainte de a o începe.
E greu să judeci deciziile altora, oricât de neprincipiale pot părea. În fond, adevărul dureros este că nu, nu se va schimba nimic, cel puțin nu prea curând. Vor exista încă multă vreme aceste practici, vor exista părinți-bully care îi vor acuza, rușina sau chiar amenința pe cei care nu se supun ”trendului”, vor exista profesori care vor cere mai mult sau mai puțin voalat cadouri, bani sau fondul clasei, vor exista directori care vor închide ochii pentru că au și ei de câștigat.
Vei fi mereu pus în situația de a alege să te lupți de cele mai multe ori singur, asumându-ți rolul de paria pentru tine și copilul tău sau să te resemnezi privind doar la binele imediat. Pentru că nu vei dori să învețe copilul câțiva ani pe bănci distruse, într-o școală fără hârtie igienică și fără săpun. Și pentru că, dacă tu poți duce bătăliile, e foarte probabil ca pentru copilul tău sarcina să fie prea grea.